Ce am învățat de la Tibi Ușeriu și am folosit la semi-maraton

Postat de Florin Cepraga - 09:26 17/05/16
Imag1554

Dacă ai citit interviul cu Tibi Ușeriu, probabil că ai reținut cel puțin una din lecțiile de viață expuse acolo. Dacă nu l-ai citit încă, e un moment foarte bun să începi acum. Ai articolul aici.

Mai departe am să-ți spun cum a pus în practică un jurnalist ceea ce a reținut dintr-un interviu. Practic, e atât de simplu că orice alergător poate să facă asta în orice cursă. Trebuia să mă duc la toaletă... Nu e o glumă, trebuia. Am fost să schimb tricoul pentru că era o măsură mai mică cel pe care l-am primit și apoi am fost să îmi duc schimburile la mașină (parcată un kilometru mai departe). Pe când mă întorceam de la mașină, îți dați seama ce făceam, nu? Căutam o toaletă. Și cum mă uitam eu așa ajung în dreptul liniei de start și îi văd pe oamenii ăia foarte încordați - era un negru (erau mai mulți, dar nu știam cine erau) de spui că voia să alerge la sprint, așa arăta! - și mă întrebam ce se întâmplă. În momentul următor, aud: 3… (nu știu dacă cel care a dat startul a numărat de la 10 sau de la 5, eu am auzit doar 3), 2 (și îmi dau seama că ăștia o să ia starul fără mine), 1 (mă strecor printr-un gard și ajung în spatele arcadei de start). Și… start! Începuse semi-maratonul! Băi, băiatule, trebuia să mă duc la toaletă, nu făcusem nici încălzirea… Începuse cursa și vrei, nu vrei, ia și aleagă!

Strategie din mers – sau din alergat

Acum, îți dai seama că s-a dus pe apa Dâmboviței strategia mea de cursă. Îmi trebuia alta, pe care nu o aveam, așa că m-am adaptat din mers – sau mai bine zis din alergat – ad litteram. În tot timpul, treceau aștia pe lângă mine de ziceai că eram la Formula 1 și eu eram o rablă pe traseu. Zic, acum ce facem? Nu puteam să alerg la maximum că făceam pe mine, nu puteam să merg nici încet că ar fi durat prea mult până la prima toaletă (care era la 4,5 kilometri de la zona de start). Alerg într-o zonă de puls de 170 – 180 bpm (bătăi pe minut), ajung unde trebuia și apoi, fiind deja mai ușor și obișnuit cu ritmul de la început, am decis să o țin așa tare și următorii kilometri. La mine a fost simplu: nevoia m-a învațat.

Ce-ți trece prin minte în timp ce alergi

Alergam și îmi aduceam aminte de ce-mi spunea Tibi Ușeriu în interviu. Că și el plecase cu o strategie la drum, în cursa pe care a câștigat-o lângă Cercul Polar, și că, în ultimul moment, a decis să facă altfel. Eu nu voiam să câștig nicio cursă pentru că eram conștient că, fiind la al doilea semi-maraton oficial, nu aveam nicio șansă. Îmi doream doar să reușesc să termin cursa sub timpul maxim, de 3 ore, și, ca obiectiv secundar, să am un timp sub 2h:50` cât am înregistrat la semi-maratonul de la Cernica (un trail run pe poteci care a fost criminal prin ruperile de ritm și porțiunile de teren accidentat, cel puțin pentru un începător). Dacă la Cernica am terminat chiar ultimul, aici mi-aș fi dorit să nu mai fiu lanterna roșie a plutonului.

Costul lăcomiei

După episodul cu toaleta, cert e că m-am trezit cu un timp foarte bun pentru mine și am zis să merg așa până la kilometrul 7 (cât să fac o treime din cursă) și apoi să încetinesc. Am mers așa chiar 8 kilometri, până la Arena Națională, și apoi am alergat în zona de 170 bpm, cu gândul să scad apoi ușor dacă e nevoie spre 160 bpm ca să pot să termin cursa. Cum alergam eu așa, pe la kilometrul 14 (deci după două treimi de cursă), mă ajunge din urmă pacemaker-ul și grupul de 2h:20` și ce mă gândesc eu? Ia să țin ritmul cu ei și să termin semi-maratonul sub 2h:30`! Cu pulsul la peste 180 bpm, stau așa vreo 1,5 kilometri și apoi încetinesc pentru că inima mea bătea la maximum. Efortul ăsta și ieșirea din ritmul cursei aveau să se combine cu cea mai dezastruoasă porțiune pentru mine: km 16-17. Cei 500 de metri de deal (urcare de la Piața Națiunile Unite pe Calea Victoriei) aveau să mă termine. Nu a mai contat că au venit apoi alți 500 de metri de coborâre. Am facut un kilometru (de la km 16 la km 17) in aproape 10 minute. Deci, dacă aș fi mers, cred că aș fi ieșit tot acolo.

Anularea avantajului

De la kilometrul 17, am atins Zidul. Ăla mare, în care îmi simțeam picioarele de plumb. Stăteam totuși bine mental și, fără să vreau, îmi aduceam aminte de ce spunea Tibi: Când suntem jos de tot și credem că nu mai putem, întotdeauna e ceva care ne ajută să trecem peste. În cursă însă, cifrele mele arătau îngrozitor. Alergam într-un ritm de 170 bpm (bătăi pe minut) însă metrii refuzau să treacă mai repede. Paradoxul era că dacă o țineam așa, nu aș fi terminat sub timpul de 2h:50`, dar aveam șanse să mă încadrez în timpul limită de 3 ore.

Ascultă-ți corpul! S-ar putea să te surprindă (plăcut)!

În momentul ală, am decis să nu mă mai las prins între calcule, să nu mă mai uit la ceas (m-am uitat doar după ultimul viraj), ci să alerg pur și simplu, să las corpul să-și facă propriile calcule. Și corpul meu le-a făcut mai bine decât mine. Odată relaxat, am intrat în modul „just run” și acum, când m-am uitat pe rezultate, am văzut că de la km 19 până la final „corpul” meu – fără a mai fi sub influența sau presiunea altor date - a găsit o metodă să alerge mai bine decât media obținută până atunci. Așa se face că am terminat în 2h:34`. Cu patru minute sub o țintă ideală, dar cu 16 minute mai bine decât data trecută. Toate astea sunt doar câteva impresii personale. Îți recomand să citești aici impresiile lui Tibi Ușeriu dintr-o cursă epică și, poate, chiar ai să rămâi cu niște lecții de viață!


Adaugă un comentariu

Îți apreciem părerea. Intră în cont și vei putea comenta.



Alte articole